Menu principale:
Lingua isulana
A riggina Taitù camminaia pe i stradi di l’isula a capu artu, senza prusupupea, senza unza e senza mustarda, ma tettara cumi un fusu, solu perché cussì l’avìa fatta a natura.
Guardàia dadavanti e sapìa undi era mittendi i pedi. Vistìa cun pocu, ma quiddhu pocu g’aìa tuttu u valori chi iddha ghi dagghìa. I so titti nun si po’ ddì chi erini beddhi, perché nisciunu li vidia mai, cuattati sempri da un barcunettu di frabballà, chi parìini barabattuli appintati a ffà salamelecchi a u so coddhu longu d’avoriu. Ma ghi duìni essi, ghi la digu ghjè. L’anchi lorzi gh’apprittàinu u culu cumi un’abissina e a u so vistitu gh’ammancàinu oramai da quarche tempu dui diti p’arrivà a u garrettu, tantu era arta. Era tutta nera, di capiddhi, e riccia.
U mandillu da gruppu, in manu soa, divintàia un ingegnu priziòsu, chi purtendi u pesu abbassu, longu finament’a coscia, n’esartàia u purtamentu, tantu chi u marcatu s’aprìa cumi una melagranata, a u so passagghju.
L’occhi erini verdi e grandi, e quista era l’unica cosa undi l’isulani erini tutti d’accordu. I parpeddhuli sabalancati, nun facìinu misteru. I so parpilli, inneci, di li vorti parini capecchi di spiddhi, di li vorti divintàinu inticchi pronti a inghuddhissi tuttu quiddhu chi vidìinu.
Taitù nun g’haìa fiddholi, perché – si dicìa – “nun truarà mai qua l’inghiaddha, cun titulu nubigliari”, vistu chi a l’isula la sapìini tutti chi nun gh’erini né re, né principini. Né pe sangui rià, né pe tituli accattati.
L’isula, a prupositu, parìa in quiddhi tempi d’acqui pieni un zatteronu galleggianti unda currenti du Canali, chi andagghìa un po’ a est e un po’ a ovest, e di li vorti gh’era puri qua dicìa chi andagghìa a sud e a nord. In virità, era solu una zotta di granitu di ventidui kilometri quadrati, chi calàia undu sprafundu, finamenti a u radiconu da terra, undi i pinzéri di l’isulani, tuccatu u fundu, riturnàini a galla, ammantati di pula d’oru e d’argentu, di zincu e di surfu, ma ppò, ripuliti di tuttu, erini sempri uguali a quiddhi di tutti l’antri. Né di più, né di menu.
Ghjè mi sogu sempri dumandatu, quando ghjà smannatu abitàiu annant’a quiddha zotta, si a riggina Taitù di quista storia era a stessa di quand’erimi ziteddhi nô, chi l’anziani numinàini, fendisi a coglionella di quarche curciaccia di l’isula, pà so peddhi scura e pe l’unza di punta.
Cun quiddhu nomi, l’anziani scitàini i so ricordi più umbrosi, pinzendi a beddha fiddhòla abissina du capu du Jeggiù, chi era divintata, po, a muddheri di Menelik, riggina e cunsigliéra di l’impiratori d’Etiopia, e chi s’era vista monda vorti a u cumandu de truppi, participendi gnenti menu a cavaddhu, affiancu a u maritu, guardendi in faccia a morti, a capu artu e cun disprezzu. Fendi paura e crepu a l’itagliani unda so primma campagna culonialista, chi certi donni, tutt’a u più l’avarìni missi in cucina cu scusali e in manicu di truddha.
A parlà, quista noscia reggina Taitù, nun parlàia cun nisciunu. Tunchiàia; di li vorti facìa di sì e di no c’un cennu du capu o c’una curriulata d’occhi. E a qua s’azzardàia a daghi una manu pe galantirìa, iddha rispundìa aizzéndi ghjustu a punta de diti d’una manu, perché nun essendi ricca, ogni so muimentu parìa fattu a u risparmiu.
L’unica espressioni chi si cuddhìa era sufferta, ma siccomi vinìa mali cridì a quarchi imperfezioni in quiddhu munumentu, l’isulani erini più prupenzi a cridì chi d’unza si trattàia, misciata a una gnicula di mustarda chi nun stagghìa né in cielu, né in terra.
E quista era tutta a so vita, perché antru penzu chi nun facìa. Forzi ghjustu un po d’acqua, di li vorti, undu so ortu, dadaret’a casa undi abitàia, ma gnenti di più. Nun riuscìu a pinzalla fendi antru. Sarìa stata troppu scumpita e nun sarìa statu da iddha.
Credu puri chi nisciunu pudissi sapé quant’anni g‘avìa e si Taitù era u so nomi veru o un nomi d’arti. L’età era quiddha di sempri chi si dagghìa a una riggina de fòli, in tutti i tempi, mentri u nomi i rià spessu si li cambiàini cumi i papi e l’attori. Ma po, monda spessu, in quiddhi tempi, erini puri l’isulani chi dopu avé tumbatu, ti cusgjini u strau annantu, chi t’accumpagnàia pe tutta a vita.
U me nonnu e u me babbu aìni cunnisciutu a so rigginta Taitù, e u me nonnu s’ammintàia chi ancu u me babbonu undu ’98, n’aìa cunnisciuta una. Si fussi sempri a stessa, nun la sagu, ma i so cunnutati erini – a quantu si dicìa - sempri quiddhi, uguali pe tutti, di mustarda di marmuru o d’avoriu.
U distinu, dinfatti, cun quistu tipu di riggini di beddhi spiranzi ma di pochi dinàri era monda crudeli: li cunfettàia in salamoia finamenti a divintà boni e ppo li facìa irrancidì a girata di l’occhi e, maladittu u dimognu, nun si cunnuscìa né u mutivu né a riccetta pe pudé intirvinì pe tempu a sarvà tamanta grazia du Signori.
Fattu si sta chi siccomi un paesi era una grandi famiddha allargata, tutti, di jornu e di notti, pe un mutivu o pe l’antru, nun facìini antru chi parlà da Taitù di turnu: voi pe disprezzu, voi pe intazzà, voi solu pe a gana di capì, di vidè meddhu, di tuccà, pe u cripacori chi tanta grazia andessi finamenti spricata.
Pussibbili mai chi in paesi nun ghi fussi unu e unu solu chi era degnu di curcassila a capu, a Taitù chi cunniscìu ghjè?
E cumi avarà mai fattu, tutta sola, a superà i nuttati di luna piena, quando u lupu mannaru chi è indrint’a ogni ommu e a ogni donna di quista terra, sciurtìa fora c’un rugghju chi facìa finamenti paura e chi podarìa sbranà qua si sia umbra chi piddhàia vita a u bugghju?
E qua sarà statu u so sicretu, pe essi sempri uguali a se stessa, tettara e beddha, austéra e priziosa, languida e di marmuru e tantu luntana?
Nisciunu l’aìa mai vista andéndi a scola, niscunu si l’ammintàia da piccula o da ghjuaneddha, nisciunu l’aìa mai vista a u cinema. In ghiesja, ghjustu là, und’a cappélla d’Azara-Bucheri, ammantata du so sicretu misticu, l’occhi fissi a u crucifissu di l’artari maggiòri, undu ‘38, a riggina Taitù, duranti a missa, gh’avìa avutu un mancamentu, forzi pe u cardu, forzi puri pa puzza di l’incensu e da céra missi inzemmi...
Era curritu u duttori de poari, arrivatu in paesi da pocu, pacatu da u cumuni, chi si truàia unde primi fili, e chi all’iniziu nun sapìa si gh’aìa mancu u dirittu di tuccalla, tantu era beddha; po s’era fattu curagghju perché s’era dittu chi si nun apprufittàia di quiddha occasioni, quistu cucchiarinu di gustu nun si lu sarìa mai livatu e ghi sarìa rimastu u scrupulu pe tutta a vita.
Stesa in terra, a riggina, cu capu annant’a giacchetta du duttori, parìa ancora più longa, e mentri u preti ripiddàia a missa, pe tinì a jenti guardendi da so parti, u duttori gh’aìa sbuttunatu a cammisgja, ammullatu a cinta da gonna e sbuttunatu u riggipettu.
E comi si ghi l’aìa i titti! Erini schizzati fôra cume dui palloni, chi a stentu a cammisgja avali tinìa cuperti. Po’ gh’aìa fattu un po’ di ventu cu giurnali e cu a manu, liggera, gh’aìa datu dui schiaffetti in faccia, chi putìini éssi cunfusi cun dui carezzi, e gh’aìa intesu u purzu e gh’aìa pugghjatu a faccia in mezz’a i titti, pe sintighi u cori e quarche ccosa, di certu, pe quantu intuvvunatu, nun ghi parìa monda a postu. Forzi era solu monda stanca, ma u so cori parìa avveru troppu affaticatu.
Era beddha, mortimala: era monda beddha e ben fatta, Taitù, aìa raccuntatu u duttori a l’amichi, quandu dopu a missa s’erini incuntrati unda piazza du bigliardu, c’un fummu chi si taddhàia a fitti e chi facìa criscì u mistéru, inguttuppàia i sogni e scatinàia i gani più sciagagnati.
Pe quantu era poara, quista riggina, gh’aìa un prufummu chi nun ghi vinìa be a discrivì. Sapìa - dicìa u duttori, circhendi iddhu puri d’ammintassilu be, pe nun scurdassilu - di mentuccia e di rosa canina, e pe quantu pudìa parì ancu scunclusiunatu, da quiddhi dui adori nun s’alluntanàia mai. Cumi nun s’alluntanàia mai da quiddhu stranu bumbà du so côri, chi undu mumentu gh’aìa ghjlatu u sangui.
Da quiddha vorta, Taitù nun s’era più vista in ghjesgja mancu in pittura. E cussì i voci criscìini meddhu da gramigna.
Pe qualcheduna d’esperienza era addirittura un mancamentu tipicu di quand’una era impidita; a iddha gh’era capitatu tanti vorti a ogni maternità e ghjustu unde primmi mesi.
Pe quarche antra quistu mancamentu era u mutivu veru perchè nun si facìa vidé monda in giru: quandu ghi vinìini i so cosi l’emorraggìa era cussì forti chi la facìa svinì.
“Uh! Quanti mussi… Antru chi a iddha ému vistu cu i ciarbeddhi da fôra… E nun gh’aìmi duttori, nô, p’allintacci a cinta e slacciacci u riggipettu. Corpu di balla cum’è statu lestru”… E da qui si capìa chi tutti i donni parlàini solu pe gilusìa.
Antri, inneci, più scintifichi e infurmati chissà da qua, aggiugnìni, “puri si nun si pò dì”, chi quiddha curcia suffrìa d’un mali malu e quandu quistu mali ghi vinìa, mittìa u pilu di l’urzu e l’ugni da tigri e gh’aìa a forza d’un lupumannaru. E siccomi, però, tutti i salmi finìini in gloria, “é monda meddhu staghi luntani, miré!”, cuncludìini.
Ma era sempri tantu beddha, quiddha tamanta cristiana, qua si sia ciattula chi i bigotti mittìini in giru. E d’antra parti era ghjà tantu chi nun ghi livàini l’onori, féndi tutt’unu a misciamureddhu cu i zocculi du casinu di Piticchia, chi vidìini arrià e ripartì, ogni mesi, cu caléssi di mussiù, a l’imbarcu du vapurettu…
In dugnà modu la sugnàini da tempu i ziteddhoni, ghià primma du sviluppu, e i babbi di famiddha stuntunati da u mugugnu cuntinû de muddhéri e da brigugnìa ci circulàia pe a casa, e si a quarche donna ghi capitàia di vidella pe strada, a Taitù, addirittura, dopu avéssila squadrata da capu a pédi, dadavanti e dadaretu, si signàia a fronti e u pettu e prigàia i so santi chi quiddhu vurcanu nun fussi mai intratu in eruzioni, perché sentré nun ghi sarìa statu scampu pe nisciun ommu, in quist’isula.
“Puzzinosa, quant’è beddha!” era cumunqui a cunclusioni finali.
E cussì u preti stessu, giòanu e beddhu iddhu puri, e forzi nun ancòra rassignatu a una vita d’astinenza, ligghjendi unde l’occhi de bigotti sempri a stessa prighiera a i pedi di l’artari, si dummandàia innéci si era ghjustu chi pe nun disturbà u sonnu di quiddhi curnacchi, tamanta grazia du Signori duìa infracicassi annant’a pianta senza dà frutti e ffà filici a quarchedunu… Sia qua si sia.
E in quistu, l’ommu chi duìa éssi du Signori, si dimustràia avvéru un demucraticu.
E ghjà u duttori, cumunqui, cun tamanti dui laurei, una in midicina a Sassari e l’antra in chimica farmaceutica a Pisa, aìa perzu a paci, e si vidìa sempri più spessu pa campagna, fôra du paesi, avvicinu a casa di Taitù, cu a scusa di truà i pianti ghjusti pe rifà quiddhu prufummu ch’aìa intésu in ghiesja, annant’a i so titti. E ppò gh’era quiddhu dubbiu di saluti, chi gh’aìa dittu puri a riggina, dopu chi s’era ripresa, in ghiesja, ma chi iddha nun era stata mancu a sintì. Cumi si nun gh’interessàia.
E una mattina, cussì, iddha s’era affaccata subra a porta, cu l’asciugamanu biancu cu macrammè in capu, inturcinatu cumi un turbanti, a moda di l’arabi, dopu chi s’aìa lavatu i capiddhi, pe spunissi un pocareddhu a u soli, subra i scalini.
Parìa avvéru una riggina abissina. A fronti arta e u culori da so peddhi bianca chi a u soli divintàia subbitu alivastra, in quiddha curnici di porta, era un midaglioni chi u duttori, ghjuntu oramai a quarant’anni, si sarìa monda volentieri purtatu appesu a u coddhu pe tutta a vita.
Aìa pruatu cussì a salutalla, sciurtendi da l’ombra du liternu undi s’era appiattatu. E iddha, dopu a surpresa, l’aìa guardatu cu a manu supra a fronti, in contruluci, e a ffini l’aìa ricunnisciutu.
Gh’aìa rispostu allora c’un muimentu du capu, chi però nun vulìa dì, in nisciuna lingua: veni avanti, chi mi fa piacéri.
Ma u duttori, annant’a una nùula, undi s’aìa assintatu u disideriu, i sogni e finamenti a l’urtima spiranza, aìa capìtu, in quiddhu durci mumentu, quiddhu chi ghi facìa piacéri capì.
Aìa brincatu u muru, spasimendila, e iddha s’era sarrata indrintu, sbattulendighi a porta in faccia, e cun tamantu chioccu, chi pe pocu i muri fatt’a lozzu, nun gh’erini piumbàti in capu.
Era rimastu cancaratu, quiddh’ommu amicu de poari, ma evidentementi non di tutti, scitendisi a lisumbrettu, cumi davant’a un scioppu di mina.
A nùula era sparita, e cu iddha tuttu l’armamentariu chi s’aìa purtatu appressu, in quiddha ricerca d’amòri. Avali era cu i pédi di nou in terra.
Cus’aìa cumbinatu? Aìa perzu a dignità, aìa brincatu un muru e cun tutti i so studi, s’era ridottu a ffa quiddhu chi ogni pezzu di mala carni ignoranti avarìa saputu fa.
S’era guardatu annantu, cu so cappeddhu in manu, e si sintìa tantu un poarettu. Nun sapìa si bussà cumi pe dummandà a limosina, oppuramenti si era u casu di sparì inzemm’a so nuulétta. Quist’urtima suluzioni ghi parìa monda più logica, a quiddhu puntu…
S’era rimissu allora u cappeddhu in capu, cu a spiranza chi nisciunu l’avissi mai saputu, s’era data un’allisciata a i carzoni, pe scuzzulassi a pula du murettu, ma s’era accortu chi s’era fattu un sguarru addaret’a u culu, quandu aìa brincatu, e cu côri malu s’era vurtatu pe andassini.
Nun sapìa quantu tempu gh’aìa missu pe dicidissi a piddhà a stradina chi purtàia a u cancellu, p’andà via…
A mità di quiddha stradina, aìa intesu, però, cumi un rumori di porta e cu cori chi aìa ripresu a bumbà a la macchéra, s’era vurtatu.
A riggina Taitù era torna incurniciata unda porta, cu i so capiddhi gunfi e ricci, chi la facìini ancòra più arta, c’un vistitu longu di tela liggéra, a saccu, appesu supra a quiddhi titti chi iddhu ghjà cunniscìa e l’occhi verdi e i lerfi carnosi, parìini mittissi a li boni, apréndisi, mancumali, a un surrisu. E pe iddhu nunn’era più una riggina, Taitù, ma una madonna, in gradu di fa i miraculi.
Aìa dumandatu, suspittosu, quista vorta, torna cu cappéddhu in manu, si pudìa avvicinassi, buddhendighi chi era là, puri, pe una visita di duéri, perché s’era accortu avvéru chi u côri sou gh’aìa un prublema, ancu si nun riuscìa a cumprindì bbè di cosa si trattàia. E iddha, pe a primma vorta, aìa parlatu, dendighi u permessu. “Si è cussì, a u duttori nun si po’ ddì di nun vinì in visita”.
E iddhu s’era impittitu, cumi un gaddhu marzulinu, e aìa ancu allungatu u coddhu, pe simbrà più artu, tantu era l’imbarazzu chi quiddhu munumentu di donna chi dagghìa.
E mentri si dummandàia, intrendi, si gh’aìa più bisognu di curi u cori di iddha o u sou, supra a porta s’era livatu u cappeddhu, tinendisi c’una manu dadaretu u sbragu du culu.
Iddha s’era scusata p’à riazioni di primma, ma era tuttu in disordini e ppò era tutta malmissa, e a casa era piccula e poara, e scunta di tuttu e… “Ma cusa gh’éti dadaretu? – gh’aìa dummandatu, videndi chi si muìa impiditu, cu a panza in avanti cumi una donna impidita”.
“No, è chi prima, brinchendi, mi sogu risgjchinatu supra u muru e m’agghju fattu un strappu undu carzonu, e avà gh’agghj’a vargugna”.”Bè, mirè, si ghi li liveti un attimu ghi mettu dui punti, si gh’accuntenteti”. U duttori era rimastu duru e maturu. Ma cumi sarìa, si dicìa, sogu vinutu pe spugghjà a iddha e gira e rigira mi spogghju ghjè”… A quistu puntu a gioana lu guardàia fendisi russu in faccia, e ghi scappàia da ridì.
Era sempri più beddha, suprattuttu da vicinu. Quiddh’occhi e quiddha bucca, aprendisi a risa erini un puema, chi u duttori avarìa vulutu studìa finamenti a tinillu tuttu a mimoria.
“Ma cumi faristi? – aìa dummandatu – Mi li duarìu livà e tu capisci chi nun lu farìu mai. Gh’avarìu vargugna”.
“Bè, si quistu è u curagghju di l’ommi chi mi venini a circà in casa, pe spuddhà a mme, cu a scusa di visitammi”… aìa prunuciatu quista frasi pe ffà una battuta spiritosa, ma u duttô s’era propiu risintitu. Iddhu, aìa pricisatu, era là puri pe visitalla, ma da prufessiunista seriu. Nun avarìa mai usatu a so professioni pe ffà una cosa tantu bassa.
Ma po, capitu chi ancòra iddhu, avali era aggiugnendi pani a brodu, aìa cambiatu subbitu riggistru. Che ppò, tantu bassa nun sarìa nemmancu, pe quantu sei beddha”. L’aìa lampata là senza pritesi, ma a riggina l’aìa guardatu fissu unde ll’occhi e po era andata indrint’a cameretta soa e era turnata c’una gonna longa, e ghi l’aìa passata. Mittetighi quista annantu, miré, e ppo livetighi i pantaloni, ch’intantu nun si vidi nuddha”.
U duttori aìa tardatu ancòra un po’ e iddha s’era inchinata e gh’aìa presu un pédi pe infilaghilu indrint’a gonna. Po’ iddhu aìa aizzatu l’antru e aìa fattu u restu. Iddha gh’aìa tiratu subra l’elasticu da gonna finamenti a cinta de pantaloni. “Mirè – aìa cunsidiratu ridendi – pari propiu da voscia misura”.
Iddhu s’era guardatu, po aìa guardatu torna a gioana unde ll’occhi e a li sumbrettu gh’era scuppiata a tutt’è dui una risata allegra di vadina. E in quiddhu mumentu iddhu s’era intésu in paradisu, mentri iddha si sintìa chi era ghià là chi l’era aspittendi da una vita.
“E avali? – aìa dumandatu a voci arta, guasi a se stessu, ma guardendi sempri a iddha, chi si cuprìa, ridendi, a bucca c’una manu.
“Avali, livetighi i pantaloni. Speru chi nun vuleti chi ghi li levu ghjé. Nun mi pararìa u casu”… Allòra u duttori s’era vurtatu da parti du muru, s’era aizzatu pe un mumentu fin’a subra l’orlu da gonna p’ammullà a cinta e sbuttunà a braghetta. Aìa quindi ammullatu l’orlu da gonna chi era calatu abbassu, inzemm’a i carzoni.
A riggina l’aìa cuddhiti d’in terra, aìa guardatu u sguarru e s’era ricata in cucina a piddha una gugliatta di filu, l’agu, u ditali e l’ôu di legnu.
“Eti fattu propiu un beddhu laurettu a quistu pantalonu. Speru di riuscì a ffà un laurettu altrettantu beddhu ghjé, avà”.
“Ma perché, sapeti ancu cusgì?”, circàia d’attaccà buttònu pe livassi da l’imbarrazzu di quiddha situazioni.
Iddha, vistu chi gh’era dendi du voi, avali, l’aìa subitu biccatu. “Cus’è mi séti dendi du voi solu perché sagu cusgj?! O forzi mi seti dendi du voi perché in quistu mumentu ghi séti rivulgendi a riggina Taitù?”.
“No – gh’aìa rispostu surpresu pe u fattu chi iddha stessa s’era chiammata cumi la chiammàini l’antri – mi fa piacéri sapé chi sapéti cusgì cussì bè, ma d’antra parti u vosciu nomi veru nun lu cunnosciu. Tutti ghi chiammanu Taitù… E du voi ghi lu dagu perché avali nun mi sentu propiu un duttori, in quisti condizioni, ma unu qua si sia, in visita in casa d’antri, in casa…” e qui s’era cancaratu, perché si truàia a un biviu: si dicìa chi quiddha era a casa d’un’amica, pudìa fa u passu più longu da gamba, ancu perché quiddha paròla in dialettu gh’aìa un significatu monda intimu, ma si dicìa chi era a casa d’un’estragna, allòra l’amicizia era beddha chi perza.
“In casa da riggina Taitù – l’aìa li vatu da l’imbarrazzu iddha. “Ma lu vuleti propiu sapé u me nomi veru? Però dopu mi prumittéti chi femu amicizia e chi pe ogghj nun ghi sarànnu più duttori e riggini d’Eggittu. Chi po più ghjustu sarìa d’Abbissinia. Ci chiammemmu pe nomi e senza vô”… L’ommu aìa accuncatu, surpresu du fattu chi cunniscìa ancu a derivazioni di quiddhu strau.
“Mi chiammu Mara e sogu crisciuta in orfanotrofiu a Sassari, quandu a curcia da me mamma era ricoverata a Rizzeddhu, l’ospedali de macchi. Là agghju studiatu finamenti a quarta ginnasiu, quandu a u mumentu du sviluppu sogu stata mali di saluti, perchè a me mamma era morta e ppo, pe tre anni agghju studiatu economia domestica, pe divintà un bon partitu.
Ma ghjé sapìu chi un bon partitu nun sarìu divintatu mai: eru rimasta sola. U me babbu era mortu in guerra e a me mamma era morta senza mancu avè più cuscienza chi era lascendi una fiddhola nuda e cruda”.
“Una storia allégra, mantenga. Sei stata monda furtunata a quantu pari. Ma allora cumi campi?” gh’aìa dummandatu seriamenti preoccupatu.
“Quistu è l’urtimu de me prublemi”, po s’era bloccata e squadrendisilu bè, perché s’era ammintata chi iddhu u so nomi ancòra nun ghi l’aìa dittu. “Ma tu cumi ti chiami? Nun volarài chi ti chiamessi duttò?!” e ripiddha a ridì, pe scaccià i nùuli chi gh’erini calati davant’a l’occhi.
“Mi chiamu Mattéu e vengu da Pisa, ma sogu natu a Sassari, in una situazioni un po più allegra da toa”. U duttori, avali guardàia a riggina pusata supra una carreca scarruncata, chi mittìa punti d’oru in quiddhu so pantalonu disgraziatu. Avali, però, nun si sintìa più in imbarrazzu. Taitù, chi fôra parìa sempre tutta iddha e gnenti l’antri, l’aìa saputu mittì a so agiu, puri in tamanta ridicula situazioni.
Aìa pruatu, allòra a ddì u so nomi veru a voci arta: “Mara”. Iddha l’aìa guardatu, cuntinuendi a cusgì. “Mara è un beddhu nomi avvéru. Mi piaci. Ancu si Taitù oramai m’è caru”.
Nun ti dà pinzéru, tantu fra pocu u pantalonu è finitu, e finamenti a sciurtì, mi poi chiammà cumi ti piaci.
A quistu puntu Mattéu duìa riturnà subbitu a ffà u duttori, si vulìa rimanì ancòra in quiddha casa… E ppo duìa ancòra visitalla, postu chi aìssi vulutu.
“M’hai dittu chi dopu u sviluppu sei stata mali di saluti, ma nun m’hai dittu cusa gh’ai autu. E’ una dummanda chi facciu a Mara, no a riggina Taitù”.
“Be, a riggina nun podarìa rispunditti. Mara innéci nun vóli, chi è diverzu. E’ un prublema meu, chi mi tengu indrintu e chi nun vali a pena di parlanni cun nisciunu. Credimi: nun servarìa a nuddha”.
Ma più Mara era stata ferma unda so risposta, più era aumentata a curiosità di Mattéu e di più ancòra quiddha du duttori, chi si sintìa missu da parti.
“Ma qua ti dici chi ghjé nun pudéssi fa nuddha, pe tté. Miraculi nun ni facciu, ma u me lavoru lu cunnosciu monda bè, m’hai a cridì”.
“Eppuri ghjé mi cunnosciu monda bè. E si ti digu chi nun vali a pena parlanni, nun lu facciu perché nun credu chi tu sei un bravu duttori, ma solu perché è unu di quiddhi argumenti chi per me è un veru turmentu. E ogni vorta chi ghi penzu, e lu facciu da mattina quando mi scitu, finamenti a bugghju quando mi corcu, e di notti quando dormu e sognu… In certi mumenti, credimi chi nun ni possu propiu più”, aìa purtatu a bucca subra a gugliatta rimasta e aìa taddhatu u filu. U carzonu era prontu. Quiddhi mani biniditti aìni fattu un veru e propiu ricamu, rimittendi inzemmi trama cun trama.
Cunsegnendighilu, gh’aìa dittu: “A prossima vorta chi ti passa da u capu di brincà, penza chi gh’è puri un cancellu e una strada, ma suprattuttu, aspetta chi quarchedunu t’invitessi”.
Mattéu era rimastu cu i pantaloni in manu e a quiddhu puntu s’era intesu in duéri di dumandà: “Ma allòra t’agghju datu disturbu, vinenditi a circà… Eppò, daveru volarìu capinni di più da to malattìa”.
“Fammi capì bè, Matté: tu sei qui pe videmmi torna i titti cu a scusa di sintimmi u cori, o voi éssi seriu?” aìa rimbiccatu a gioana un po’ spunta, ancu si si capìa chi nun l’era féndi pe mali, ma solu pe tinì luntanu quiddh’argumentu.
“Avali – aìa cuntinuatu – ti voi rimittì i to carzoni o hai dicisu di calà in paesi cun quista noa tinuta?”
Allora Mattéu aja ghjucatu a carti scuperti. “Ma tu mi voi propiu mandà via? Ti dagu cussì tantu fastidiu? Ghjé credu di duetti dì puri quarcheccosa d’impurtanti”.
Mara s’era aizzata cumi una saetta, tettara cumi un fusu, beddha cumi a madonna di l’abissini, postu chi ancòra iddhi ghi n’aìssini una… Mattéu la guardàia cumi un cani chi si sintìa da un mumentu a l’antru prontu a ricivì un carciu undu culu, ma chi non pe quistu intindìa alluntanassi da u patronu. Eccu, quiddha, oramai, era a so patrona, e iddhu era u so cani.
Da pusatu gh’aìa presu una manu e ghi l’aìa basgjata, ma l’agu chi a riggina Taitù tinìa ancòra in mezz’a i diti, l’aìa puntu in un lerci, e u sangui, prontu e lestru, era sciurtitu righendighi u mentu e bagnendighi a manu. Iddha s’era intesa in curpa e s’era subitu scusata, ma Mattéu nun sintìa dulòri e vulìa solu pudé parlà. Marta però gh’aìa aizzatu un biccu di quiddha gonna longa e gh’aìa pulitu u musu e siccomi nun la smittìa di sanguinà, gh’aìa datu un basgju innocenti undi ghi sciurtìa u sangui.
“A me mamma m’ammentu chi mi facìa cussì, quando mi facìu mali, e tuttu mi passàia”.
U duttori a quistu puntu aìa ripresu a basgjaghi a manu e ppò, sempri in gonna, era sciulatu in ginocchioni ai so pédi, e abbraccendighi i ginocchi gh’aìa dumandatu, trimmendisi cumi una foddha, si vulìa chi fussi divintatu u so re, o meddhu, u so servu: perché gh’era dumandendi si vulìa spusallu.
A donna, beddha cumi una stélla chi dopu quiddhi basgj aìa ripresu a brillà, s’era intésa murì. Aìa sarratu l’occhi e s’era dumandata perché l’aìa fattu entrà in casa, ma oramai era fatta e a situazioni, avà, bisugnàia affruntalla.
Nun vulìa dighi di sì, ma nun riuscìa a dighi di no, ancu si capìa chi era ghjuntu u mumentu di sbuttunassi, senza pruà nemmancu a scappà più. Era u mumentu, quiddhu, di piddhà u toru pe i so corni, ancu si pudìa éssi monda ma monda piriculosu.
Allora l’ommu, a bagnu maria in quiddhu silenziu chi pe iddhu adduràia da una vita, timendi di sintissi mali, s’era pusatu supr’a carreca, e si l’aìa pusata supra i gambi e ghjà, tuttu quistu, ghi parìa un sognu: quiddhu pesu era cussì durci chi nun ghi parìa mancu veru.
Iddha, cumi una sacerdotessa, tettara, parlàia, avali, attraverzu i tenebri di milli e milli nuttati, pe cuntaghi u so sicretu.
A voci era sempri armuniosa, ma cavirnosa, cumi si ghi sciurtìa da u biddhiccu. E quiddhu chi ghi dicìa, iddhu mancu lu sintìa. O meddhu, lu sintìa, ma nun lu capìa, perché nun vulìa capìllu.
Allòra iddha gh’aìa presu una manu e ghi l’aìa missa supra u pettu.
“Sogu parlendi a u duttori, avali. Senti?! Tu l’hai ghjà capita, è veru, chi ghjè nun sogu sana? Gh’agghju un prublema a u cori, chi nun si po curà. Sogu nata cun quistu tamantu rigalu, chi mi s’è prisintatu a u mumentu che sogu divintata donna. Circa di capimmi, Matté: u me cori, si ghiè mi lasciu andà, m’ammolla tutt’a un corpu. Mi l’hanni ditta a l’ospidali di Sassari, quandu eru a l’orfanotrofiu, dopu u primmu mancamentu. Eru una ziteddha, ed è stata dura. Ghjè nun pudìu avé una vita cume tutti l’antri donni. Nun pudìu avé fiddholi… Ma di più: nun pudìu nemmancu fa l’amori”.
Po, guardendi Mattéu pocu cunvintu, aìa cuntinuatu. “Tu nun ghi credi? Fattilu spiegà da u duttori. Iddhu sa di cosa sogu parlendi. Credimi chi sarà puri un straziu per te, ma per me quistu straziu dura da una vintina d’anni.
Avali sogu stanca puri di scappà da i me pinzéri e da i me sogni e da i me gani.
Voi chi andéssi avanti? Hai capitu avali u sicretu da riggina Taitù? Iddha era beddha, ma impunenti, ragagliosa e cumbattiva… Ghjè, innéci, saragghju puri beddha, a quantu dinni, ma nun baddhu. Sogu cumi un vasu monda beddhu di cristallu dilicatissimu – m’hanni dittu a l’ospedali, dopu tutti l’esami chi so durati mesi – ma chi devi rimanì spostu, senza essi spustatu troppu. Perché u minimu corpu lu po mandà in frantummi.
E allora mi dummandu, ghjastimmendi, ma perché Gesù Cristu nun m’ha fattu di vedru ordinariu cume tutti, anziché di cristallu purissimu, pe pudemmi fa i fatti mei cumi ogni donna, senza duè sta attenta puri undi mettu i pedi o undi volarìni fammili mittì l’ommi cum’e tté.
Tu però mi piaci, e hai ghjà fattu dannu abbastanza, quando m’hai sbuttunatu in ghjesgja e m’hai tuccata. Nunn’era mai successu chi un ommu, da quandu sogu smannata, m’aìssi missu i mani annantu. E quistu m’ha pruvucatu un’emuzioni chi ti lasciu immagginà”.
Avali Mattéu nun la guardàaia più. Era attaccatu in ginocchioni a i so gambi e pignìa cumi un criaturu. Avarìa vulutu scappà milli miglia luntanu. Avarìa vulutu nun cunniscilla mai. Si sintìa in purvara. Ma po, mentri a riggina cuntinuaia a parlà, s’era resu contu, da duttòri, chi iddha duìa sta monda pegghju, e chi a strada era cumunqui senza ritornu.
“E cussì mi sogu accorta chi nun ghi l’avarìu fatta più a risistitti ancòra. Dopu a vargugna du mumentu, t’agghju sugnatu e in sognu ti vulìu. E ppo mi scitaiu tutta sudata, pa paura chi fussi ghjà murendi, senza mancu éssi riuscita a ffà una vorta quiddhu chi l’antri fanni pe una vita cun puacéri…
Avali, si tu voi, no lu femu… Si! Hai capitu be. Nun dì di no! Tu lu voi e ancora ghjé lu voddhu. E nun mi n’interessa chi tu mi spuséssi o no… Sai cusa mi n’importa si mi ni déu andà da signora o da signurina. Gesù Cristu mi perdonarà di quistu piccatu chi mi pagu da sóla… Pe un rigalu chi m’ha fattu iddhu”.
E ppò, solu l’idea di purtà avanti ancòra quistu turmentu, dopu chi t’agghju cunnisciutu, capaci chi mi fa murì puri primma d’arrià a u dunqui.
Dimmi solu chi m’ami avveru, guardendimi unde ll’occhi”.
E u duttori, pignendi cumi un criaturu, l’aìa abbracciata strinta ai gambi e ppo’ s’era aizzàtu e l’occhi s’erini guassi imbrugghjati, l’uni indrint’a l’antri, e i lerfi erini cussì vicini, chi nun si capìa più si gh’era spaziu tra i dui bucchi. E iddha, pe primma, aìa taddhatu curtu basgjendilu. Mentri iddhu, chi nun sapìa si duìa sintissi in cielu o suttu terra, l’aìa abbracciata e basgjata ancòra, e ppo torna, in bucca e unde l’aricchi e undu coddhu. E gh’aìa pugghjatu l’aricchia soa supra i titti. E iddha, durci, aprendi l’occhi, gh’aìa dittu: “Voi sintì cusa è dicendi? Finamenti ghi l’hai fatta a diciditti”…
Po, piddhendilu pe manu, dopu aveghi asciugatu l’occhi, l’aìa purtatu in quiddha cameretta undi parìa chi duìssi mancà ancu l’aria, vistu chi u restu ghjà mancàia, e guardendisulu vistitu in quiddha maéra, gh’era scappatu torna da ridì.
“Tuttu avarìu pudutu pinzà, menu chi l’avarìu fattu c’un ommu vistitu da donna”. E là, dadavanti a iddhu chi era rimastu imbabbaluccatu, aìa tiratu subra u longu vistitu di tela e era rimasta in mutandi e in reggipetto: “Quistu, - gh’aìa dittu cu so surrisu più beddhu - levamilu tu, chi intantu sai ghjà cumi si fa”.
I dui titti erini torna vinuti all’aria, beddhi e arraiuliti cumi nun si po ddì.
E u restu era statu un piaceri cuntinuu e un turmentu, finamenti a quando tuttu, indrint’a quiddha stanzareddha aìa presu a girà sempri più forti, e l’occhi da riggina Taitù, da principiu succhiusi, s’erini sbarrati guasi pe inguddhissilu, e a so gula si sarràia undu massimu du piacéri chi aìa aspittatu da milli e milli notti.
Pò un velu gh’era passatu durci dadavant’a l’occhi e iddha, gudendi di piaceri gh’aìa dittu: strignimi più forti chi poi, chè mi pari d’éssi una piuma pronta a vulà via. E iddhu aìa ubbiditu, e a riggina ghi s’era spinta cussì, cumi una stiarica, tra i bracci e ancu iddhu, avali, cun tuttu u soli chi entragghìa da finestra, era rimastu pe un mumentu a u bughhju.
S’era aizzatu dispiratu.
L’aìa rivistita cu so riggipettu e i so mutandi, cu so vistitu di téla, gh’aìa sarratu l’occhi, e ‘ppò era sciurtitu unde ll’ortu, pe cuddhì una bracciata di legna, chi aìa inziffatu sutt’a u lettu. Nun’avarìa pudutu suppurtà di lascialla in manu a chissà qua, e mancu iddha avarìa vulutu, avali chi era divinta a so Taitù.
U fòcu aìa principiatu a runzicassi linzòli e strapunta e ppò ancu a misteriosa riggina Taittù. E mentri u focu facìa u so lavoru, era sciurtitu torna fòra.
Ghjuntu a u puzzu, aìa bitu un gucciu d’acqua da u stagnalù e ppo’ s’era lasciatu cascà indrintu, senza un sonu o un tunchiu.
Era ghià ora di magnà a l’isula, ma u duttori nun s’era vistu in ambulatoriu e i poari si n’erini turnati tutti in casa, sapendi chi senza ombra di dubbiu quiddh’ommu, a quiddh’ora, era aiutendi quarchedunu chi si la passàia più mali di iddhi.
A riggina Taitù camminaia pe i stradi di l’isula a capu artu, senza prusupupea, senza unza e senza mustarda, ma tettara cumi un fusu, solu perché cussì l’avìa fatta a natura.
Guardàia dadavanti e sapìa undi era mittendi i pedi. Vistìa cun pocu, ma quiddhu pocu g’aìa tuttu u valori chi iddha ghi dagghìa. I so titti nun si po’ ddì chi erini beddhi, perché nisciunu li vidia mai, cuattati sempri da un barcunettu di frabballà, chi parìini barabattuli appintati a ffà salamelecchi a u so coddhu longu d’avoriu. Ma ghi duìni essi, ghi la digu ghjè. L’anchi lorzi gh’apprittàinu u culu cumi un’abissina e a u so vistitu gh’ammancàinu oramai da quarche tempu dui diti p’arrivà a u garrettu, tantu era arta. Era tutta nera, di capiddhi, e riccia.
U mandillu da gruppu, in manu soa, divintàia un ingegnu priziòsu, chi purtendi u pesu abbassu, longu finament’a coscia, n’esartàia u purtamentu, tantu chi u marcatu s’aprìa cumi una melagranata, a u so passagghju.
L’occhi erini verdi e grandi, e quista era l’unica cosa undi l’isulani erini tutti d’accordu. I parpeddhuli sabalancati, nun facìinu misteru. I so parpilli, inneci, di li vorti parini capecchi di spiddhi, di li vorti divintàinu inticchi pronti a inghuddhissi tuttu quiddhu chi vidìinu.
Taitù nun g’haìa fiddholi, perché – si dicìa – “nun truarà mai qua l’inghiaddha, cun titulu nubigliari”, vistu chi a l’isula la sapìini tutti chi nun gh’erini né re, né principini. Né pe sangui rià, né pe tituli accattati.
L’isula, a prupositu, parìa in quiddhi tempi d’acqui pieni un zatteronu galleggianti unda currenti du Canali, chi andagghìa un po’ a est e un po’ a ovest, e di li vorti gh’era puri qua dicìa chi andagghìa a sud e a nord. In virità, era solu una zotta di granitu di ventidui kilometri quadrati, chi calàia undu sprafundu, finamenti a u radiconu da terra, undi i pinzéri di l’isulani, tuccatu u fundu, riturnàini a galla, ammantati di pula d’oru e d’argentu, di zincu e di surfu, ma ppò, ripuliti di tuttu, erini sempri uguali a quiddhi di tutti l’antri. Né di più, né di menu.
Ghjè mi sogu sempri dumandatu, quando ghjà smannatu abitàiu annant’a quiddha zotta, si a riggina Taitù di quista storia era a stessa di quand’erimi ziteddhi nô, chi l’anziani numinàini, fendisi a coglionella di quarche curciaccia di l’isula, pà so peddhi scura e pe l’unza di punta.
Cun quiddhu nomi, l’anziani scitàini i so ricordi più umbrosi, pinzendi a beddha fiddhòla abissina du capu du Jeggiù, chi era divintata, po, a muddheri di Menelik, riggina e cunsigliéra di l’impiratori d’Etiopia, e chi s’era vista monda vorti a u cumandu de truppi, participendi gnenti menu a cavaddhu, affiancu a u maritu, guardendi in faccia a morti, a capu artu e cun disprezzu. Fendi paura e crepu a l’itagliani unda so primma campagna culonialista, chi certi donni, tutt’a u più l’avarìni missi in cucina cu scusali e in manicu di truddha.
A parlà, quista noscia reggina Taitù, nun parlàia cun nisciunu. Tunchiàia; di li vorti facìa di sì e di no c’un cennu du capu o c’una curriulata d’occhi. E a qua s’azzardàia a daghi una manu pe galantirìa, iddha rispundìa aizzéndi ghjustu a punta de diti d’una manu, perché nun essendi ricca, ogni so muimentu parìa fattu a u risparmiu.
L’unica espressioni chi si cuddhìa era sufferta, ma siccomi vinìa mali cridì a quarchi imperfezioni in quiddhu munumentu, l’isulani erini più prupenzi a cridì chi d’unza si trattàia, misciata a una gnicula di mustarda chi nun stagghìa né in cielu, né in terra.
E quista era tutta a so vita, perché antru penzu chi nun facìa. Forzi ghjustu un po d’acqua, di li vorti, undu so ortu, dadaret’a casa undi abitàia, ma gnenti di più. Nun riuscìu a pinzalla fendi antru. Sarìa stata troppu scumpita e nun sarìa statu da iddha.
Credu puri chi nisciunu pudissi sapé quant’anni g‘avìa e si Taitù era u so nomi veru o un nomi d’arti. L’età era quiddha di sempri chi si dagghìa a una riggina de fòli, in tutti i tempi, mentri u nomi i rià spessu si li cambiàini cumi i papi e l’attori. Ma po, monda spessu, in quiddhi tempi, erini puri l’isulani chi dopu avé tumbatu, ti cusgjini u strau annantu, chi t’accumpagnàia pe tutta a vita.
U me nonnu e u me babbu aìni cunnisciutu a so rigginta Taitù, e u me nonnu s’ammintàia chi ancu u me babbonu undu ’98, n’aìa cunnisciuta una. Si fussi sempri a stessa, nun la sagu, ma i so cunnutati erini – a quantu si dicìa - sempri quiddhi, uguali pe tutti, di mustarda di marmuru o d’avoriu.
U distinu, dinfatti, cun quistu tipu di riggini di beddhi spiranzi ma di pochi dinàri era monda crudeli: li cunfettàia in salamoia finamenti a divintà boni e ppo li facìa irrancidì a girata di l’occhi e, maladittu u dimognu, nun si cunnuscìa né u mutivu né a riccetta pe pudé intirvinì pe tempu a sarvà tamanta grazia du Signori.
Fattu si sta chi siccomi un paesi era una grandi famiddha allargata, tutti, di jornu e di notti, pe un mutivu o pe l’antru, nun facìini antru chi parlà da Taitù di turnu: voi pe disprezzu, voi pe intazzà, voi solu pe a gana di capì, di vidè meddhu, di tuccà, pe u cripacori chi tanta grazia andessi finamenti spricata.
Pussibbili mai chi in paesi nun ghi fussi unu e unu solu chi era degnu di curcassila a capu, a Taitù chi cunniscìu ghjè?
E cumi avarà mai fattu, tutta sola, a superà i nuttati di luna piena, quando u lupu mannaru chi è indrint’a ogni ommu e a ogni donna di quista terra, sciurtìa fora c’un rugghju chi facìa finamenti paura e chi podarìa sbranà qua si sia umbra chi piddhàia vita a u bugghju?
E qua sarà statu u so sicretu, pe essi sempri uguali a se stessa, tettara e beddha, austéra e priziosa, languida e di marmuru e tantu luntana?
Nisciunu l’aìa mai vista andéndi a scola, niscunu si l’ammintàia da piccula o da ghjuaneddha, nisciunu l’aìa mai vista a u cinema. In ghiesja, ghjustu là, und’a cappélla d’Azara-Bucheri, ammantata du so sicretu misticu, l’occhi fissi a u crucifissu di l’artari maggiòri, undu ‘38, a riggina Taitù, duranti a missa, gh’avìa avutu un mancamentu, forzi pe u cardu, forzi puri pa puzza di l’incensu e da céra missi inzemmi...
Era curritu u duttori de poari, arrivatu in paesi da pocu, pacatu da u cumuni, chi si truàia unde primi fili, e chi all’iniziu nun sapìa si gh’aìa mancu u dirittu di tuccalla, tantu era beddha; po s’era fattu curagghju perché s’era dittu chi si nun apprufittàia di quiddha occasioni, quistu cucchiarinu di gustu nun si lu sarìa mai livatu e ghi sarìa rimastu u scrupulu pe tutta a vita.
Stesa in terra, a riggina, cu capu annant’a giacchetta du duttori, parìa ancora più longa, e mentri u preti ripiddàia a missa, pe tinì a jenti guardendi da so parti, u duttori gh’aìa sbuttunatu a cammisgja, ammullatu a cinta da gonna e sbuttunatu u riggipettu.
E comi si ghi l’aìa i titti! Erini schizzati fôra cume dui palloni, chi a stentu a cammisgja avali tinìa cuperti. Po’ gh’aìa fattu un po’ di ventu cu giurnali e cu a manu, liggera, gh’aìa datu dui schiaffetti in faccia, chi putìini éssi cunfusi cun dui carezzi, e gh’aìa intesu u purzu e gh’aìa pugghjatu a faccia in mezz’a i titti, pe sintighi u cori e quarche ccosa, di certu, pe quantu intuvvunatu, nun ghi parìa monda a postu. Forzi era solu monda stanca, ma u so cori parìa avveru troppu affaticatu.
Era beddha, mortimala: era monda beddha e ben fatta, Taitù, aìa raccuntatu u duttori a l’amichi, quandu dopu a missa s’erini incuntrati unda piazza du bigliardu, c’un fummu chi si taddhàia a fitti e chi facìa criscì u mistéru, inguttuppàia i sogni e scatinàia i gani più sciagagnati.
Pe quantu era poara, quista riggina, gh’aìa un prufummu chi nun ghi vinìa be a discrivì. Sapìa - dicìa u duttori, circhendi iddhu puri d’ammintassilu be, pe nun scurdassilu - di mentuccia e di rosa canina, e pe quantu pudìa parì ancu scunclusiunatu, da quiddhi dui adori nun s’alluntanàia mai. Cumi nun s’alluntanàia mai da quiddhu stranu bumbà du so côri, chi undu mumentu gh’aìa ghjlatu u sangui.
Da quiddha vorta, Taitù nun s’era più vista in ghjesgja mancu in pittura. E cussì i voci criscìini meddhu da gramigna.
Pe qualcheduna d’esperienza era addirittura un mancamentu tipicu di quand’una era impidita; a iddha gh’era capitatu tanti vorti a ogni maternità e ghjustu unde primmi mesi.
Pe quarche antra quistu mancamentu era u mutivu veru perchè nun si facìa vidé monda in giru: quandu ghi vinìini i so cosi l’emorraggìa era cussì forti chi la facìa svinì.
“Uh! Quanti mussi… Antru chi a iddha ému vistu cu i ciarbeddhi da fôra… E nun gh’aìmi duttori, nô, p’allintacci a cinta e slacciacci u riggipettu. Corpu di balla cum’è statu lestru”… E da qui si capìa chi tutti i donni parlàini solu pe gilusìa.
Antri, inneci, più scintifichi e infurmati chissà da qua, aggiugnìni, “puri si nun si pò dì”, chi quiddha curcia suffrìa d’un mali malu e quandu quistu mali ghi vinìa, mittìa u pilu di l’urzu e l’ugni da tigri e gh’aìa a forza d’un lupumannaru. E siccomi, però, tutti i salmi finìini in gloria, “é monda meddhu staghi luntani, miré!”, cuncludìini.
Ma era sempri tantu beddha, quiddha tamanta cristiana, qua si sia ciattula chi i bigotti mittìini in giru. E d’antra parti era ghjà tantu chi nun ghi livàini l’onori, féndi tutt’unu a misciamureddhu cu i zocculi du casinu di Piticchia, chi vidìini arrià e ripartì, ogni mesi, cu caléssi di mussiù, a l’imbarcu du vapurettu…
In dugnà modu la sugnàini da tempu i ziteddhoni, ghià primma du sviluppu, e i babbi di famiddha stuntunati da u mugugnu cuntinû de muddhéri e da brigugnìa ci circulàia pe a casa, e si a quarche donna ghi capitàia di vidella pe strada, a Taitù, addirittura, dopu avéssila squadrata da capu a pédi, dadavanti e dadaretu, si signàia a fronti e u pettu e prigàia i so santi chi quiddhu vurcanu nun fussi mai intratu in eruzioni, perché sentré nun ghi sarìa statu scampu pe nisciun ommu, in quist’isula.
“Puzzinosa, quant’è beddha!” era cumunqui a cunclusioni finali.
E cussì u preti stessu, giòanu e beddhu iddhu puri, e forzi nun ancòra rassignatu a una vita d’astinenza, ligghjendi unde l’occhi de bigotti sempri a stessa prighiera a i pedi di l’artari, si dummandàia innéci si era ghjustu chi pe nun disturbà u sonnu di quiddhi curnacchi, tamanta grazia du Signori duìa infracicassi annant’a pianta senza dà frutti e ffà filici a quarchedunu… Sia qua si sia.
E in quistu, l’ommu chi duìa éssi du Signori, si dimustràia avvéru un demucraticu.
E ghjà u duttori, cumunqui, cun tamanti dui laurei, una in midicina a Sassari e l’antra in chimica farmaceutica a Pisa, aìa perzu a paci, e si vidìa sempri più spessu pa campagna, fôra du paesi, avvicinu a casa di Taitù, cu a scusa di truà i pianti ghjusti pe rifà quiddhu prufummu ch’aìa intésu in ghiesja, annant’a i so titti. E ppò gh’era quiddhu dubbiu di saluti, chi gh’aìa dittu puri a riggina, dopu chi s’era ripresa, in ghiesja, ma chi iddha nun era stata mancu a sintì. Cumi si nun gh’interessàia.
E una mattina, cussì, iddha s’era affaccata subra a porta, cu l’asciugamanu biancu cu macrammè in capu, inturcinatu cumi un turbanti, a moda di l’arabi, dopu chi s’aìa lavatu i capiddhi, pe spunissi un pocareddhu a u soli, subra i scalini.
Parìa avvéru una riggina abissina. A fronti arta e u culori da so peddhi bianca chi a u soli divintàia subbitu alivastra, in quiddha curnici di porta, era un midaglioni chi u duttori, ghjuntu oramai a quarant’anni, si sarìa monda volentieri purtatu appesu a u coddhu pe tutta a vita.
Aìa pruatu cussì a salutalla, sciurtendi da l’ombra du liternu undi s’era appiattatu. E iddha, dopu a surpresa, l’aìa guardatu cu a manu supra a fronti, in contruluci, e a ffini l’aìa ricunnisciutu.
Gh’aìa rispostu allora c’un muimentu du capu, chi però nun vulìa dì, in nisciuna lingua: veni avanti, chi mi fa piacéri.
Ma u duttori, annant’a una nùula, undi s’aìa assintatu u disideriu, i sogni e finamenti a l’urtima spiranza, aìa capìtu, in quiddhu durci mumentu, quiddhu chi ghi facìa piacéri capì.
Aìa brincatu u muru, spasimendila, e iddha s’era sarrata indrintu, sbattulendighi a porta in faccia, e cun tamantu chioccu, chi pe pocu i muri fatt’a lozzu, nun gh’erini piumbàti in capu.
Era rimastu cancaratu, quiddh’ommu amicu de poari, ma evidentementi non di tutti, scitendisi a lisumbrettu, cumi davant’a un scioppu di mina.
A nùula era sparita, e cu iddha tuttu l’armamentariu chi s’aìa purtatu appressu, in quiddha ricerca d’amòri. Avali era cu i pédi di nou in terra.
Cus’aìa cumbinatu? Aìa perzu a dignità, aìa brincatu un muru e cun tutti i so studi, s’era ridottu a ffa quiddhu chi ogni pezzu di mala carni ignoranti avarìa saputu fa.
S’era guardatu annantu, cu so cappeddhu in manu, e si sintìa tantu un poarettu. Nun sapìa si bussà cumi pe dummandà a limosina, oppuramenti si era u casu di sparì inzemm’a so nuulétta. Quist’urtima suluzioni ghi parìa monda più logica, a quiddhu puntu…
S’era rimissu allora u cappeddhu in capu, cu a spiranza chi nisciunu l’avissi mai saputu, s’era data un’allisciata a i carzoni, pe scuzzulassi a pula du murettu, ma s’era accortu chi s’era fattu un sguarru addaret’a u culu, quandu aìa brincatu, e cu côri malu s’era vurtatu pe andassini.
Nun sapìa quantu tempu gh’aìa missu pe dicidissi a piddhà a stradina chi purtàia a u cancellu, p’andà via…
A mità di quiddha stradina, aìa intesu, però, cumi un rumori di porta e cu cori chi aìa ripresu a bumbà a la macchéra, s’era vurtatu.
A riggina Taitù era torna incurniciata unda porta, cu i so capiddhi gunfi e ricci, chi la facìini ancòra più arta, c’un vistitu longu di tela liggéra, a saccu, appesu supra a quiddhi titti chi iddhu ghjà cunniscìa e l’occhi verdi e i lerfi carnosi, parìini mittissi a li boni, apréndisi, mancumali, a un surrisu. E pe iddhu nunn’era più una riggina, Taitù, ma una madonna, in gradu di fa i miraculi.
Aìa dumandatu, suspittosu, quista vorta, torna cu cappéddhu in manu, si pudìa avvicinassi, buddhendighi chi era là, puri, pe una visita di duéri, perché s’era accortu avvéru chi u côri sou gh’aìa un prublema, ancu si nun riuscìa a cumprindì bbè di cosa si trattàia. E iddha, pe a primma vorta, aìa parlatu, dendighi u permessu. “Si è cussì, a u duttori nun si po’ ddì di nun vinì in visita”.
E iddhu s’era impittitu, cumi un gaddhu marzulinu, e aìa ancu allungatu u coddhu, pe simbrà più artu, tantu era l’imbarazzu chi quiddhu munumentu di donna chi dagghìa.
E mentri si dummandàia, intrendi, si gh’aìa più bisognu di curi u cori di iddha o u sou, supra a porta s’era livatu u cappeddhu, tinendisi c’una manu dadaretu u sbragu du culu.
Iddha s’era scusata p’à riazioni di primma, ma era tuttu in disordini e ppò era tutta malmissa, e a casa era piccula e poara, e scunta di tuttu e… “Ma cusa gh’éti dadaretu? – gh’aìa dummandatu, videndi chi si muìa impiditu, cu a panza in avanti cumi una donna impidita”.
“No, è chi prima, brinchendi, mi sogu risgjchinatu supra u muru e m’agghju fattu un strappu undu carzonu, e avà gh’agghj’a vargugna”.”Bè, mirè, si ghi li liveti un attimu ghi mettu dui punti, si gh’accuntenteti”. U duttori era rimastu duru e maturu. Ma cumi sarìa, si dicìa, sogu vinutu pe spugghjà a iddha e gira e rigira mi spogghju ghjè”… A quistu puntu a gioana lu guardàia fendisi russu in faccia, e ghi scappàia da ridì.
Era sempri più beddha, suprattuttu da vicinu. Quiddh’occhi e quiddha bucca, aprendisi a risa erini un puema, chi u duttori avarìa vulutu studìa finamenti a tinillu tuttu a mimoria.
“Ma cumi faristi? – aìa dummandatu – Mi li duarìu livà e tu capisci chi nun lu farìu mai. Gh’avarìu vargugna”.
“Bè, si quistu è u curagghju di l’ommi chi mi venini a circà in casa, pe spuddhà a mme, cu a scusa di visitammi”… aìa prunuciatu quista frasi pe ffà una battuta spiritosa, ma u duttô s’era propiu risintitu. Iddhu, aìa pricisatu, era là puri pe visitalla, ma da prufessiunista seriu. Nun avarìa mai usatu a so professioni pe ffà una cosa tantu bassa.
Ma po, capitu chi ancòra iddhu, avali era aggiugnendi pani a brodu, aìa cambiatu subbitu riggistru. Che ppò, tantu bassa nun sarìa nemmancu, pe quantu sei beddha”. L’aìa lampata là senza pritesi, ma a riggina l’aìa guardatu fissu unde ll’occhi e po era andata indrint’a cameretta soa e era turnata c’una gonna longa, e ghi l’aìa passata. Mittetighi quista annantu, miré, e ppo livetighi i pantaloni, ch’intantu nun si vidi nuddha”.
U duttori aìa tardatu ancòra un po’ e iddha s’era inchinata e gh’aìa presu un pédi pe infilaghilu indrint’a gonna. Po’ iddhu aìa aizzatu l’antru e aìa fattu u restu. Iddha gh’aìa tiratu subra l’elasticu da gonna finamenti a cinta de pantaloni. “Mirè – aìa cunsidiratu ridendi – pari propiu da voscia misura”.
Iddhu s’era guardatu, po aìa guardatu torna a gioana unde ll’occhi e a li sumbrettu gh’era scuppiata a tutt’è dui una risata allegra di vadina. E in quiddhu mumentu iddhu s’era intésu in paradisu, mentri iddha si sintìa chi era ghià là chi l’era aspittendi da una vita.
“E avali? – aìa dumandatu a voci arta, guasi a se stessu, ma guardendi sempri a iddha, chi si cuprìa, ridendi, a bucca c’una manu.
“Avali, livetighi i pantaloni. Speru chi nun vuleti chi ghi li levu ghjé. Nun mi pararìa u casu”… Allòra u duttori s’era vurtatu da parti du muru, s’era aizzatu pe un mumentu fin’a subra l’orlu da gonna p’ammullà a cinta e sbuttunà a braghetta. Aìa quindi ammullatu l’orlu da gonna chi era calatu abbassu, inzemm’a i carzoni.
A riggina l’aìa cuddhiti d’in terra, aìa guardatu u sguarru e s’era ricata in cucina a piddha una gugliatta di filu, l’agu, u ditali e l’ôu di legnu.
“Eti fattu propiu un beddhu laurettu a quistu pantalonu. Speru di riuscì a ffà un laurettu altrettantu beddhu ghjé, avà”.
“Ma perché, sapeti ancu cusgì?”, circàia d’attaccà buttònu pe livassi da l’imbarrazzu di quiddha situazioni.
Iddha, vistu chi gh’era dendi du voi, avali, l’aìa subitu biccatu. “Cus’è mi séti dendi du voi solu perché sagu cusgj?! O forzi mi seti dendi du voi perché in quistu mumentu ghi séti rivulgendi a riggina Taitù?”.
“No – gh’aìa rispostu surpresu pe u fattu chi iddha stessa s’era chiammata cumi la chiammàini l’antri – mi fa piacéri sapé chi sapéti cusgì cussì bè, ma d’antra parti u vosciu nomi veru nun lu cunnosciu. Tutti ghi chiammanu Taitù… E du voi ghi lu dagu perché avali nun mi sentu propiu un duttori, in quisti condizioni, ma unu qua si sia, in visita in casa d’antri, in casa…” e qui s’era cancaratu, perché si truàia a un biviu: si dicìa chi quiddha era a casa d’un’amica, pudìa fa u passu più longu da gamba, ancu perché quiddha paròla in dialettu gh’aìa un significatu monda intimu, ma si dicìa chi era a casa d’un’estragna, allòra l’amicizia era beddha chi perza.
“In casa da riggina Taitù – l’aìa li vatu da l’imbarrazzu iddha. “Ma lu vuleti propiu sapé u me nomi veru? Però dopu mi prumittéti chi femu amicizia e chi pe ogghj nun ghi sarànnu più duttori e riggini d’Eggittu. Chi po più ghjustu sarìa d’Abbissinia. Ci chiammemmu pe nomi e senza vô”… L’ommu aìa accuncatu, surpresu du fattu chi cunniscìa ancu a derivazioni di quiddhu strau.
“Mi chiammu Mara e sogu crisciuta in orfanotrofiu a Sassari, quandu a curcia da me mamma era ricoverata a Rizzeddhu, l’ospedali de macchi. Là agghju studiatu finamenti a quarta ginnasiu, quandu a u mumentu du sviluppu sogu stata mali di saluti, perchè a me mamma era morta e ppo, pe tre anni agghju studiatu economia domestica, pe divintà un bon partitu.
Ma ghjé sapìu chi un bon partitu nun sarìu divintatu mai: eru rimasta sola. U me babbu era mortu in guerra e a me mamma era morta senza mancu avè più cuscienza chi era lascendi una fiddhola nuda e cruda”.
“Una storia allégra, mantenga. Sei stata monda furtunata a quantu pari. Ma allora cumi campi?” gh’aìa dummandatu seriamenti preoccupatu.
“Quistu è l’urtimu de me prublemi”, po s’era bloccata e squadrendisilu bè, perché s’era ammintata chi iddhu u so nomi ancòra nun ghi l’aìa dittu. “Ma tu cumi ti chiami? Nun volarài chi ti chiamessi duttò?!” e ripiddha a ridì, pe scaccià i nùuli chi gh’erini calati davant’a l’occhi.
“Mi chiamu Mattéu e vengu da Pisa, ma sogu natu a Sassari, in una situazioni un po più allegra da toa”. U duttori, avali guardàia a riggina pusata supra una carreca scarruncata, chi mittìa punti d’oru in quiddhu so pantalonu disgraziatu. Avali, però, nun si sintìa più in imbarrazzu. Taitù, chi fôra parìa sempre tutta iddha e gnenti l’antri, l’aìa saputu mittì a so agiu, puri in tamanta ridicula situazioni.
Aìa pruatu, allòra a ddì u so nomi veru a voci arta: “Mara”. Iddha l’aìa guardatu, cuntinuendi a cusgì. “Mara è un beddhu nomi avvéru. Mi piaci. Ancu si Taitù oramai m’è caru”.
Nun ti dà pinzéru, tantu fra pocu u pantalonu è finitu, e finamenti a sciurtì, mi poi chiammà cumi ti piaci.
A quistu puntu Mattéu duìa riturnà subbitu a ffà u duttori, si vulìa rimanì ancòra in quiddha casa… E ppo duìa ancòra visitalla, postu chi aìssi vulutu.
“M’hai dittu chi dopu u sviluppu sei stata mali di saluti, ma nun m’hai dittu cusa gh’ai autu. E’ una dummanda chi facciu a Mara, no a riggina Taitù”.
“Be, a riggina nun podarìa rispunditti. Mara innéci nun vóli, chi è diverzu. E’ un prublema meu, chi mi tengu indrintu e chi nun vali a pena di parlanni cun nisciunu. Credimi: nun servarìa a nuddha”.
Ma più Mara era stata ferma unda so risposta, più era aumentata a curiosità di Mattéu e di più ancòra quiddha du duttori, chi si sintìa missu da parti.
“Ma qua ti dici chi ghjé nun pudéssi fa nuddha, pe tté. Miraculi nun ni facciu, ma u me lavoru lu cunnosciu monda bè, m’hai a cridì”.
“Eppuri ghjé mi cunnosciu monda bè. E si ti digu chi nun vali a pena parlanni, nun lu facciu perché nun credu chi tu sei un bravu duttori, ma solu perché è unu di quiddhi argumenti chi per me è un veru turmentu. E ogni vorta chi ghi penzu, e lu facciu da mattina quando mi scitu, finamenti a bugghju quando mi corcu, e di notti quando dormu e sognu… In certi mumenti, credimi chi nun ni possu propiu più”, aìa purtatu a bucca subra a gugliatta rimasta e aìa taddhatu u filu. U carzonu era prontu. Quiddhi mani biniditti aìni fattu un veru e propiu ricamu, rimittendi inzemmi trama cun trama.
Cunsegnendighilu, gh’aìa dittu: “A prossima vorta chi ti passa da u capu di brincà, penza chi gh’è puri un cancellu e una strada, ma suprattuttu, aspetta chi quarchedunu t’invitessi”.
Mattéu era rimastu cu i pantaloni in manu e a quiddhu puntu s’era intesu in duéri di dumandà: “Ma allòra t’agghju datu disturbu, vinenditi a circà… Eppò, daveru volarìu capinni di più da to malattìa”.
“Fammi capì bè, Matté: tu sei qui pe videmmi torna i titti cu a scusa di sintimmi u cori, o voi éssi seriu?” aìa rimbiccatu a gioana un po’ spunta, ancu si si capìa chi nun l’era féndi pe mali, ma solu pe tinì luntanu quiddh’argumentu.
“Avali – aìa cuntinuatu – ti voi rimittì i to carzoni o hai dicisu di calà in paesi cun quista noa tinuta?”
Allora Mattéu aja ghjucatu a carti scuperti. “Ma tu mi voi propiu mandà via? Ti dagu cussì tantu fastidiu? Ghjé credu di duetti dì puri quarcheccosa d’impurtanti”.
Mara s’era aizzata cumi una saetta, tettara cumi un fusu, beddha cumi a madonna di l’abissini, postu chi ancòra iddhi ghi n’aìssini una… Mattéu la guardàia cumi un cani chi si sintìa da un mumentu a l’antru prontu a ricivì un carciu undu culu, ma chi non pe quistu intindìa alluntanassi da u patronu. Eccu, quiddha, oramai, era a so patrona, e iddhu era u so cani.
Da pusatu gh’aìa presu una manu e ghi l’aìa basgjata, ma l’agu chi a riggina Taitù tinìa ancòra in mezz’a i diti, l’aìa puntu in un lerci, e u sangui, prontu e lestru, era sciurtitu righendighi u mentu e bagnendighi a manu. Iddha s’era intesa in curpa e s’era subitu scusata, ma Mattéu nun sintìa dulòri e vulìa solu pudé parlà. Marta però gh’aìa aizzatu un biccu di quiddha gonna longa e gh’aìa pulitu u musu e siccomi nun la smittìa di sanguinà, gh’aìa datu un basgju innocenti undi ghi sciurtìa u sangui.
“A me mamma m’ammentu chi mi facìa cussì, quando mi facìu mali, e tuttu mi passàia”.
U duttori a quistu puntu aìa ripresu a basgjaghi a manu e ppò, sempri in gonna, era sciulatu in ginocchioni ai so pédi, e abbraccendighi i ginocchi gh’aìa dumandatu, trimmendisi cumi una foddha, si vulìa chi fussi divintatu u so re, o meddhu, u so servu: perché gh’era dumandendi si vulìa spusallu.
A donna, beddha cumi una stélla chi dopu quiddhi basgj aìa ripresu a brillà, s’era intésa murì. Aìa sarratu l’occhi e s’era dumandata perché l’aìa fattu entrà in casa, ma oramai era fatta e a situazioni, avà, bisugnàia affruntalla.
Nun vulìa dighi di sì, ma nun riuscìa a dighi di no, ancu si capìa chi era ghjuntu u mumentu di sbuttunassi, senza pruà nemmancu a scappà più. Era u mumentu, quiddhu, di piddhà u toru pe i so corni, ancu si pudìa éssi monda ma monda piriculosu.
Allora l’ommu, a bagnu maria in quiddhu silenziu chi pe iddhu adduràia da una vita, timendi di sintissi mali, s’era pusatu supr’a carreca, e si l’aìa pusata supra i gambi e ghjà, tuttu quistu, ghi parìa un sognu: quiddhu pesu era cussì durci chi nun ghi parìa mancu veru.
Iddha, cumi una sacerdotessa, tettara, parlàia, avali, attraverzu i tenebri di milli e milli nuttati, pe cuntaghi u so sicretu.
A voci era sempri armuniosa, ma cavirnosa, cumi si ghi sciurtìa da u biddhiccu. E quiddhu chi ghi dicìa, iddhu mancu lu sintìa. O meddhu, lu sintìa, ma nun lu capìa, perché nun vulìa capìllu.
Allòra iddha gh’aìa presu una manu e ghi l’aìa missa supra u pettu.
“Sogu parlendi a u duttori, avali. Senti?! Tu l’hai ghjà capita, è veru, chi ghjè nun sogu sana? Gh’agghju un prublema a u cori, chi nun si po curà. Sogu nata cun quistu tamantu rigalu, chi mi s’è prisintatu a u mumentu che sogu divintata donna. Circa di capimmi, Matté: u me cori, si ghiè mi lasciu andà, m’ammolla tutt’a un corpu. Mi l’hanni ditta a l’ospidali di Sassari, quandu eru a l’orfanotrofiu, dopu u primmu mancamentu. Eru una ziteddha, ed è stata dura. Ghjè nun pudìu avé una vita cume tutti l’antri donni. Nun pudìu avé fiddholi… Ma di più: nun pudìu nemmancu fa l’amori”.
Po, guardendi Mattéu pocu cunvintu, aìa cuntinuatu. “Tu nun ghi credi? Fattilu spiegà da u duttori. Iddhu sa di cosa sogu parlendi. Credimi chi sarà puri un straziu per te, ma per me quistu straziu dura da una vintina d’anni.
Avali sogu stanca puri di scappà da i me pinzéri e da i me sogni e da i me gani.
Voi chi andéssi avanti? Hai capitu avali u sicretu da riggina Taitù? Iddha era beddha, ma impunenti, ragagliosa e cumbattiva… Ghjè, innéci, saragghju puri beddha, a quantu dinni, ma nun baddhu. Sogu cumi un vasu monda beddhu di cristallu dilicatissimu – m’hanni dittu a l’ospedali, dopu tutti l’esami chi so durati mesi – ma chi devi rimanì spostu, senza essi spustatu troppu. Perché u minimu corpu lu po mandà in frantummi.
E allora mi dummandu, ghjastimmendi, ma perché Gesù Cristu nun m’ha fattu di vedru ordinariu cume tutti, anziché di cristallu purissimu, pe pudemmi fa i fatti mei cumi ogni donna, senza duè sta attenta puri undi mettu i pedi o undi volarìni fammili mittì l’ommi cum’e tté.
Tu però mi piaci, e hai ghjà fattu dannu abbastanza, quando m’hai sbuttunatu in ghjesgja e m’hai tuccata. Nunn’era mai successu chi un ommu, da quandu sogu smannata, m’aìssi missu i mani annantu. E quistu m’ha pruvucatu un’emuzioni chi ti lasciu immagginà”.
Avali Mattéu nun la guardàaia più. Era attaccatu in ginocchioni a i so gambi e pignìa cumi un criaturu. Avarìa vulutu scappà milli miglia luntanu. Avarìa vulutu nun cunniscilla mai. Si sintìa in purvara. Ma po, mentri a riggina cuntinuaia a parlà, s’era resu contu, da duttòri, chi iddha duìa sta monda pegghju, e chi a strada era cumunqui senza ritornu.
“E cussì mi sogu accorta chi nun ghi l’avarìu fatta più a risistitti ancòra. Dopu a vargugna du mumentu, t’agghju sugnatu e in sognu ti vulìu. E ppo mi scitaiu tutta sudata, pa paura chi fussi ghjà murendi, senza mancu éssi riuscita a ffà una vorta quiddhu chi l’antri fanni pe una vita cun puacéri…
Avali, si tu voi, no lu femu… Si! Hai capitu be. Nun dì di no! Tu lu voi e ancora ghjé lu voddhu. E nun mi n’interessa chi tu mi spuséssi o no… Sai cusa mi n’importa si mi ni déu andà da signora o da signurina. Gesù Cristu mi perdonarà di quistu piccatu chi mi pagu da sóla… Pe un rigalu chi m’ha fattu iddhu”.
E ppò, solu l’idea di purtà avanti ancòra quistu turmentu, dopu chi t’agghju cunnisciutu, capaci chi mi fa murì puri primma d’arrià a u dunqui.
Dimmi solu chi m’ami avveru, guardendimi unde ll’occhi”.
E u duttori, pignendi cumi un criaturu, l’aìa abbracciata strinta ai gambi e ppo’ s’era aizzàtu e l’occhi s’erini guassi imbrugghjati, l’uni indrint’a l’antri, e i lerfi erini cussì vicini, chi nun si capìa più si gh’era spaziu tra i dui bucchi. E iddha, pe primma, aìa taddhatu curtu basgjendilu. Mentri iddhu, chi nun sapìa si duìa sintissi in cielu o suttu terra, l’aìa abbracciata e basgjata ancòra, e ppo torna, in bucca e unde l’aricchi e undu coddhu. E gh’aìa pugghjatu l’aricchia soa supra i titti. E iddha, durci, aprendi l’occhi, gh’aìa dittu: “Voi sintì cusa è dicendi? Finamenti ghi l’hai fatta a diciditti”…
Po, piddhendilu pe manu, dopu aveghi asciugatu l’occhi, l’aìa purtatu in quiddha cameretta undi parìa chi duìssi mancà ancu l’aria, vistu chi u restu ghjà mancàia, e guardendisulu vistitu in quiddha maéra, gh’era scappatu torna da ridì.
“Tuttu avarìu pudutu pinzà, menu chi l’avarìu fattu c’un ommu vistitu da donna”. E là, dadavanti a iddhu chi era rimastu imbabbaluccatu, aìa tiratu subra u longu vistitu di tela e era rimasta in mutandi e in reggipetto: “Quistu, - gh’aìa dittu cu so surrisu più beddhu - levamilu tu, chi intantu sai ghjà cumi si fa”.
I dui titti erini torna vinuti all’aria, beddhi e arraiuliti cumi nun si po ddì.
E u restu era statu un piaceri cuntinuu e un turmentu, finamenti a quando tuttu, indrint’a quiddha stanzareddha aìa presu a girà sempri più forti, e l’occhi da riggina Taitù, da principiu succhiusi, s’erini sbarrati guasi pe inguddhissilu, e a so gula si sarràia undu massimu du piacéri chi aìa aspittatu da milli e milli notti.
Pò un velu gh’era passatu durci dadavant’a l’occhi e iddha, gudendi di piaceri gh’aìa dittu: strignimi più forti chi poi, chè mi pari d’éssi una piuma pronta a vulà via. E iddhu aìa ubbiditu, e a riggina ghi s’era spinta cussì, cumi una stiarica, tra i bracci e ancu iddhu, avali, cun tuttu u soli chi entragghìa da finestra, era rimastu pe un mumentu a u bughhju.
S’era aizzatu dispiratu.
L’aìa rivistita cu so riggipettu e i so mutandi, cu so vistitu di téla, gh’aìa sarratu l’occhi, e ‘ppò era sciurtitu unde ll’ortu, pe cuddhì una bracciata di legna, chi aìa inziffatu sutt’a u lettu. Nun’avarìa pudutu suppurtà di lascialla in manu a chissà qua, e mancu iddha avarìa vulutu, avali chi era divinta a so Taitù.
U fòcu aìa principiatu a runzicassi linzòli e strapunta e ppò ancu a misteriosa riggina Taittù. E mentri u focu facìa u so lavoru, era sciurtitu torna fòra.
Ghjuntu a u puzzu, aìa bitu un gucciu d’acqua da u stagnalù e ppo’ s’era lasciatu cascà indrintu, senza un sonu o un tunchiu.
Era ghià ora di magnà a l’isula, ma u duttori nun s’era vistu in ambulatoriu e i poari si n’erini turnati tutti in casa, sapendi chi senza ombra di dubbiu quiddh’ommu, a quiddh’ora, era aiutendi quarchedunu chi si la passàia più mali di iddhi.
Primo Premio per la Prosa a Bonorva
L'isola noscia
(Luigi Piras)
Quandu e' bunaccia cagghjata
e u mari e' tuttu turchinu
l' isola noscia pari incantata
e davanti o' Signori m' inchinu.
Quandu m' arzu a matina
e apru tutti i barconi
Madonna, quidd' aria marina
m' imbuffa davvero i purmoni.
Quand'u soli a l' arbori
da Caprera si vidi spunta'
ghi volaria un grandi pittori
pe pudella cussi' ritratta'.
E quandu a luna s'e' arzata
da parti di Civitavecchia
nun pari una patecca infucata
chi un do mari si specchia?
E quandu a sera a punenti
u soli calendi si spigni
e' una maravidda di tutt' a jenti
chi tuttu d' oru si tigni
Ah ! Si l'isula fussi sempri cussi'
antru chi Nervi e S.Margarita
qua nun si ni venaria qui
a gudissi pe' sempre a so' vita?
Ma u mali e l' ammicu punenti
chi si ni veni tirendi pitrati
e obbriga tutta a jenti
a sta' in casa cu i porti sarrati.
U punenti (cu a spusa)
(Giuseppe Rassu)
Ghje' sogu u to' rispiru,
sinno' u to' granitu nun saria
viu, ne' tutt' in giru
u mari, i spiagghj nun ti basgiaria.
Sei a me' Spusa sola,
ma si, stanca di me, voi pe' maritu
un antru ventu, vola
pe' aria tuttu, puri u to' granitu...
Ai Bucchi pigliu fiatu,
investu Guardia Vecchia, e mi strapentu
annantu a u to' abitatu
a sbatti' tuttu cun furia e scarmentu...
Sbattu porti, barconi,
tendi, stagnu', rumenza e robba stesa
in mezzu a un polveroni,
ch' arrunzu da Paduli a Cardajesa...
Ma liberu ogni via
d' a rumenza e dai turzi piu liggeri
proppiu comi facia
cu a so' scopa fizzu-me in Cantieri...
E in piu' arrubbu i paglietti
o i cappeddi, schirzendi, a l' isulani,
e a volu...arzu i fardetti
ai divoti e tabu' vecchi-vagghjani...
chi porcu scrianzatu
mi gridani, ma inveci so' cuntenti,
chi armenu unu ha tintatu
di violenta' puri iddi finarmenti...
Spazzu i ciarbeddi
dall' idea ch'a' sgubba' tocca ai piu' sicchi,
cuntenti ch' i frateddi
in gnesa li chiamessini i piu' ricchi...
C' u rombu d' i mutori
d' i guzzi gridu...ogghj e' garantita
a paga ai piscadori,
chi un tempu pe' campa' pirdiini a vita...
Quandu si cumbattia
in mari a remi, e, a vorti, l' isulani
pigniini qua' muria,
lascendi assai fiddoli e pocu pani...
E u po' chi si pudia
pisca' d' invernu era distinatu
quarchedunu a ticchia', chi avia
d' i piscadori a fammi ricattatu...
Trasportu d' i scavicci,
chi a Porto Palma crescini, l' adori,
pe' rivela' cun Ricci
du Scoddu in Usa u velicu valori...
L'yot, inveci, affundu
a Portu Cervu ai grassi miliardari
chi venini a da' fundu
ai dinari arrubbati ai proletari...
Dunqui,qua sogu ?...U ventu
chi tutt' o' Scoddu vo' ticchi e cuntenti
e nun campessi a stentu
nisciunu onestu piu'...sogu u Punenti.
Menu di sezione: